En garde,
aici zace risipită o insulă!
viaţa e un semn
oh! de-aş găsi un athanor nuclear
ce frică m-ar cuprinde!
ce bucurie m-ar cuprinde!
iar ei se întreabă:
cum aşa?
ce iarnă zburătăceşte fluturii din fântână?
încotro?
el spuse
vreau să-ţi spun
vreau să vă spun
povestea lucrului de necrezut
despre mintea coborâtă în inimă
vreau să vă arăt
de ce împăratul nu-i om
e un pitic cu burta umflată
litografiind ochiul de beznă al corsarului
vreau să vă schiţez
blazonul plutind departe de mal
hocus pocus
kaleh, kaleh, kaleh
fistic
nucă de cocos
apă rece de dunăre
ada, ada, ada
îi vezi tu chipul cum răsare
şi cu tot vălul care îl abrundă
e ca o lună verde de cinabru
un dar
servit pe alămuri de mireasă
rechinului lumină
la poarta porţilor de fier
argint
cuţit-furculiţă
„Revoluţia a încălţat pantoful doamnei de companie”
apa rece de dunare? o apa mai pura nu se gaseste decat la fund…dar care fund?
Cred ca fundul sacului “corolei de minuni a lumii”, unde, legenda spune ca traiesc vesnic insulele scufundate: Mu, Atlantida, Ada Kaleh…vorba lui LB:”Nu stii ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?”
e scrisă de tine poezioara? e mişto.
Insulă dragă… minunato…
Fara sens,
Povestea rahatului e scrisa de noi toti cei care am aplaudat in timp ce insulele ne erau scufundate. Astazi culegem consecintele, fiind condusi la FUND de mancatorii de rahat mai vechi si mai noi. Daca protestul meu impotriva sistemului damelor de companie ti se pare “misto” ma bucur in toata plenitudinea tristetii mele. Of, of, of…
Mo,
Te spun lui Ion si poate iti va cere drepturi de autor:)