Îmblânzitorul de culoare

Oarecum indiferent la sfaturile lui Henri Matisse,
Pur sânge armăsar de moară, Pallady
Se roteşte prin interioare pustii
Printre flori ofilite
Fructe şi peştii arucaţi ideologic la mal, de cele două războaie mondiale
Măreţ, ciudat, încrâncenat,
El desenează tăcut, nu forme, ci spiritul formei,
Refuz definitiv al capitulării în paleta fiarelor
Refuz irevocabil de a spune da, delicvescenţei
Pictorul uită să-şi pună semnătura pe apele Senei
Condamnat să surprindă
Braţele transparente ale neantului
Îmbrăţişând moliciunea arogantă a vieţii
Sub ochiul tăcut al cobzei
Toujours de Baudelaire

“În sfărşit, întreabă Besnard, care e pictura care iţi place?
- Aceea pe care aş fi vrut să o fac şi nu am putut-o face.*”
_____________________________
* Pictorii despre pictură, Ed Meridiane, 1972, Bucureşti, pg 200-205

Nervul lui Pallady are dureroasă senibilitate. Interioruri şi nuduri de o volutptate ireală, cu pielea ca un miros de tămâie, şi din când în când câte un peisaj- ecou de mare păstrat în cămara unei scoici, construiesc gama, de o amplitudine nu prea largă, dar infinit nuanţată, a picturii lui Pllady. Senzaţiile ce le dă, se produc parcă la un punc de interferenţă a tuturor simţurilor: unele culori încep să sune, altele le pipăi, şi iarăşi altele sunt văzute cu celulele senzitive din cerul gurii. Sufletul lui Pallady e o surdină pusă ăe toate culorile lumei: pe toate el le îmblânzeşte dându-le adâncime, în toate el face să vibreze o moale suferinţă.*” ( Lucian Blaga)