dinspre primăvară vine spre mine un zbor
cum o adiere de cântec
cum o fântână plină cu vrăbii
înfăşurată în zvonuri alb-roz
magnolia
se aliniază la dreapta liliacului
cu ochii aţintiţi spre peşteră
un tânăr poet ţine la piept o balanţă
pe un taler,
ambrozia şi soarta lui Ixion*
pe celălalt,
neînţeleasa înţelepciune a Mat-ului
păşind uşor cu boceaua pe umăr
şi un crocodil verde atârnat de pulpă
dar lui nici că-i pasă de fesa aflată la vedere
“păi zică lumea ori şi ce…”
dinspre vară vine spre mine un zbor
cum un colb încolburat
cum o albie secată
şerpuind înţeleaptă şi strălucitoare printre furtunile deşertului:-
amprenta pasului de nisip.
“păi zică lumea ori şi ce
poate să spună ce-o vrea să spună”
eu merg pe drumul nebunului.”
Ixion*, rege al lapiţilor, şi fiul lui Phlegyas. S-a căsătorit cu Dia, fiica regelui Deioneus, şi a avut un fiu, pe nume Pirithous. Ixion îi făgăduise socrului său daruri însemnate, dar după căsătorie n-a mai vrut să-şi ţină făgăduiala. Mai mult, ca să scape de el, l-a omorât, aruncându-l într-o groapă cu jăratic. Sperjurul şi crima săvârşită asupra unei rude atât de apropiate constituia o fărădelege cumplită. Nimeni nu îndrăznea să-l purifice pe Ixion, aşa cum cerea obiceiul. Singur Zeus s-a încumetat să o facă. Dar Ixion, drept recunoştinţă, dovedindu-se din nou nelegiuit, a căutat să o necinstească pe Hera. În locul acesteia însă Zeus a pus un nor, având chipul şi înfăţişarea ei. Ixion s-a unit cu norul şi din această împreunare s-au născut nişte fiinţe monstruoase, centaurii. Drept pedeapsă, părintele zeilor l-a prăvălit pe Ixion în Infern, unde i-a fost sortit să se zbată veşnic, legat de o roată de foc.